Ce te faci cu oamenii care te fac să-ți placă rău de tine? Pai, ce dracu’ să faci… îi ții acolo, despite everything, că-s puțini și merită deranjul.
Unul dintre „puținii” ăștia mi s-a împiedicat de viață și mi-a adus un zâmbet, înainte să apuc să clipesc. Măi, alo, mâncam și io o pizza, liniștită. Și ploua ca dracu’ afară, și aveam treabă, că-mi dădusem demisia dintr-o frumoasă corporație. Mvaaai, ce mizerie de job era ăla.
‘Nfine, a meritat s-o dau dracu’ de pizza și să râd. Și a meritat să adorm cu telefonul în mână, și să muncesc pe jumate, timp de vreun an de zile. Sau poate doi, cine mai știe?!
Pe amuzantul ăsta împiedicat l-am detestat direct proporțional cu gradul de îndrăgosteală din diverse momente, dar niciodată suficient de tare încât să-l arunc, cu boltă, în coșul de gunoi al istoriei vieții mele. Bine, nici nu prea mă pricep eu să arunc oameni la coș, poate și pentru că nu ajung prea mulți sa-mi intre până-n măduva sufletului.
Între timp s-a întâmplat viața, ne-am mai îndrăgostit și de alți oameni, ne-am mai blocat (mă rog, io 😁), m-am mai dat și cu curu’ de pământ – tot io, ca o femeie serioasă ce sunt – ne-am mai pierdut un pic spre de tot, dar dacă m-ar pune cineva să scriu o carte, aș strica 1-2-7 pagini pentru un bou(ț) care, în ciuda golănelii sau poate tocmai datorită ei, s-ar putea să rămână unul dintre cei mai calzi barbați pe care-i cunosc.
Câteodată, când mă duc după flori la Obor, îmi apare în gând, pentru că e, poate, singurul bărbat care încă mai cumpără flori din piață, chiar dacă nu întotdeauna pentru cine te-ai aștepta. Da, știu… una dintre ironiile vieții. N-are nimic.
Și alteori, la dracu-n praznic, undeva în lume, vad câte o ladă de zestre, veche de 100 de ani, și zâmbesc. Și i-aș face o poză, și i-aș trimite-o, dar nu mai suntem în filmul ăsta, așa că doar zâmbesc și sper ca gândurile să circule cumva prin univers. Nu, nu cred în univers, karma and shit, dar poveștile și zâmbetele n-au omorât pe nimeni.
Știi, oare, cât de rar se întâmplă ca oamenii care nu prea-ți mai circulă prin viață, să te mai facă să zâmbești? Și cât de repede apare un rush de adrenalină, după un „la mulți ani” venit când nu te mai așteptai? Da, exact, înainte să apuci să clipești. 😉
Dintr-o formă neobișnuită de egoism, mi-e foarte drag împiedicatul ăsta pentru simplul fapt că ador ceea ce devin eu în interacțiunea cu el, pentru că-s vie, și râd, și mi se pare mie că-s mișto, și am atâta energie de aș putea să luminez, mai ceva ca primăria, la mine pe stradă. Da, da, știu că psihologia de facebook zice că doar tu, de capul tău, te faci versiunea a mai bună și mai bună din univers, dar am stabilit deja că io și universul circulam pe benzi paralele, deci, mă scuzați, doresc să mă bazez pe oamenii care-mi plac mie și să mă încăpățânez să cred că ne facem unii pe alții mai mișto.
Ce vreau să zic cu toate astea? Ah, nimic în mod special. Poate doar că ar fi mișto, for a change, să ne fie drag de oamenii care au contat la un moment dat, că la hatereală și ignore ne pricepem toți.
Ah, da, și că mi-a fost dor să scriu haotic, așa, poate la fel de tare pe cât mi-a fost dor de mine, which reminds me că simpaticul de mai sus mi-a rămas dator c-o merdenea, da’ o s-o trec la pierderi colaterale. 😋
ganduri amestecate 