Dependențe

N-am știu niciodată dacă tremura de frig sau de emoție, în ziua în care ne-am cunoscut, dar vocea i-a fost fermă și caldă, ca a unei mame bune.

Cu un zâmbet care putea să topească toată zăpada de afară, a întins mâna către mine și a zis „Îmi place de tine. Te iau acasă”. 

De mai bine de doi ani, eu stau lângă ea când adoarme și la mine se uită când deschide ochii dimineața. Îi știu toți prietenii, i-am fost martor la toate iubirile, am fost lângă ea când a râs în hohote și când a plâns fără oprire. Cu mine ascultă toată muzica pe care o iubește, chiar dacă pe unele melodii le repetă cam mult, și tot eu sunt cel care îi fac toate pozele pe care le vezi tu pe facebook. 

Are câțiva prieteni care nu mă plac și i-au zis asta de față cu mine, dar nu-mi pasă. Eu sunt acolo, alături de ea, chiar și când alege să mă ascundă de lume. 
Uneori mă ceartă, că nu mai sunt așa plin de energie ca la-nceput, și asta mă face să-ngheț. Știu că o să urmeze un detox fulger și c-o să-mi pierd niște prieteni, dar fără ea viața mea n-are niciun sens, așa că accept.

Suntem dependenți unul de altul, știu, dar mie îmi place asta. Îmi sunt dragi mâinile ei moi, vocea caldă cu care vorbește cu oamenii ei, felul în care apasă pe cuvinte atunci când se enervează sau tăcerile lungi, când doar mă așează lângă ea. 

De câteva zile, însă, e foarte distantă. Îmi zice că trebuie să petreacă mai puțin timp cu mine, că avem o relație toxică și că nu e ok să-i acaparez toată viața. 

Mi-e teamă, vă zic sincer! Am tot încercat s-o înveselesc cu melodiile care știu că-i plac, cu un video funny, cu articole smart, cu informații despre alegeri (da, da, merge la vot, nu-mi fac griji de asta), dar tot simt că o pierd.

Netflix! Fir-ar el de Netflix, cu documentarele lui cu tot. S-a uitat joi la unul și de atunci relația noastră s-a făcut praf. Cică o manipulez, cică tre’ să mai stau și degeaba, așa, să-și mai vadă de viață și fără mine, dar eu nu pot să uit zilele în care zicea că eu sunt o prelungire a ei. Râdea, desigur, dar eu eram fericit. 

Azi nu mai sunt decât prietenul la care se uită cu teamă și, ocazional, cu dispreț și văd negru în fața ochilor, dar nu pot să fac nimic. Oare chiar îi fac rău, chiar sunt atât de toxic pe cât zice lumea? Nu pot să cred că am eu așa o putere. În fond, sunt doar un biet telefon!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s