Șșș… e liniște în jur, noaptea reduce orașul la tăcere, copiii își visează jocurile, femeile își îmbrățișează iubiții, corporatiștii zâmbesc la gândul că mai e o zi până la weekend. Ea își aprinde o țigară, se uită pe geam, scrie și șterge pe fereastra aburită și o lacrimă i se scurge în suflet.
În majoritatea zilelor e bine dispusă, a învățat să fie așa, a căpătat puterea de a înțelege repede ce o enervează și, mai ales, de ce, își cunoaște bine butoanele care-i generează reacții și știe cum să le stăpânească.
Ziua asta o luase, însă, pe nepregătite. Își propusese să revină la viața normală, la email-urile de corporație, la facturile care se cereau plătite, la rutina care-i e atât de confortabilă, și totuși ceva îi paraliza sufletul. Oricând e prea mult zgomot în mintea ei, alege să tacă. Nu poți să faci gălăgie și în curte, și în casă, în același timp.
Nu se întâmplase nimic special azi, n-apucase să se vadă cu nimeni, dar înțelesese, o dată în plus, că nu-și mai e suficientă. Nu, n-avea nevoie ca cineva să-i completeze puzzle-ul, ci doar să se uite la imaginea puzzle-ului terminat demult, împreună cu un alt om, să vorbească despre asta, să râdă de stângăcia cu care l-a construit și, poate, să se apuce de un puzzle nou și ceva mai mare.
Era o singurătate care semăna cu o durere surdă, pentru care nu-ți vine să iei pastile, chiar dacă știi că, de la sine, o să treacă abia peste câteva ore. Se putea arunca (citeste continuarea pe Catchy)
ganduri amestecate 